Mircea Eliade

Mircea Eliade

Mircea Eliade a fost un istoric român al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor la Universitatea din Chicago. El a fost un interpret principal al experienței religioase, care a stabilit paradigme în studiile religioase care persistă până în prezent. Teoria sa potrivit căreia hierofaniile formează baza religiei, împărțind experiența umană a realității în sacru și profan, s-a dovedit a fi foarte influentă. Una dintre contribuțiile sale cele mai influente la studiile religioase a fost teoria sa despre Întoarcerea Veșnică, care afirmă că miturile și ritualurile nu comemorează pur și simplu hierofanele, ci, cel puțin la mințile religioase, participă de fapt la ele.
Lucrările sale literare aparțin genurilor fantastice și autobiografice. Cele mai cunoscute sunt romanele Maitreyi, Noaptea de Sânziene, Isabel și apele diavolului și Romanul Adolescentului Miop, nuvelele Domnișoara Christina și Tinerețe fără tinerețe, precum și povestirile „Secretul doctorului Honigberger” și „La Țigănci”.
La începutul vieții, Eliade a fost jurnalist și eseist, discipol al filosofului român de dreapta și jurnalist român Nae Ionescu și membru al societății literare Criterion. În anii 1940, el a servit drept atașat cultural în Marea Britanie și Portugalia. De mai multe ori, la sfârșitul anilor 1930, Eliade și-a exprimat public sprijinul pentru Garda de Fier. Implicarea sa politică la vremea respectivă, precum și conexiunile sale de extremă dreaptă, au fost frecvent criticate după cel de-al doilea război mondial.
Apreciat pentru vasta sa erudiție, Eliade a avut si o cunoaștere fluentă a cinci limbi (română, franceză, germană, italiană și engleză) și o cunoaștere a altor trei (ebraica, persana și sanscrită). A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

El a descris o etapă în viața sa, marcată de o epifanie irepetabilă. Reamintindu-si intrarea intr-un salon, ca o „lumina irizanta extraordinara” ce se transformase intr-un „palat de basm”, a scris: „Am practicat timp de mulți ani exercițiul de recaptare a momentului epifanic și aș găsi întotdeauna aceeași plenitudine. Aș aluneca în ea ca într-un fragment de timp lipsit de durată – fără început, mijloc sau sfârșit. În ultimii mei ani de liceu, când m-am luptat cu atacuri profunde de melancolie, am reușit uneori să mă întorc la lumina verde aurie a acelei după-amieze. Dar, chiar dacă fericirea era aceeași, acum era imposibil să suporte pentru că mi-a agravat prea mult tristețea. În acest timp am știut lumea în care a aparținut salonul […] a fost o lume pierdută pentru totdeauna.”